Posts from — April 2010

Nu stiu pe la altii cum e, dar in megalopolisul Drobeta Turnu Severin cand vine Sfantu’ Gherghe (sic) vine si un weekend de petrecere intins in toata urbea: Zilele Severinului 2010, adicalea editia XVIII-a, adicalea motiv de kitchuralie impanata cu sexosenie, frezosenie si plimbari in haita dintr-un capat in celalalt al orasului.

Pentru cei care nu cunosc Severinul precum severinenii, intreaga sarbatoare pare grandioasa, un fel de Casa Poporului printre sarbatori: organizata in trei puncte cheie ale orasului, cu “Padurea” (un parc maaaaare) devenind locul ideal pentru mici, carnati, bere la pahar si muzica populara; cu strada Crisan (vreo cateva sute de metri) devenind targul-balci cu Peruani dand din buric, gogosi si clatite, kurtos colaci si jeleuri, haine turcesti si maicute care sfintesc de zor iconitele asezate, intamplator, chiar in fata jocurilor de tip “roata norocului”; si in fine Palatul Theodor Costescu (denumirea pompoasa a teatrului aflat in paragina) unde se strang seara mai marii rapsozi ai neamului si puhoiul de tinerime pregatita sa-si faca poze cu arteziana, artistice, numai bune de HI5. In realitate, aceasta grandoare se desfasoara pe o linie aproximativ dreapta cu pauze de mers (pe jos) vreo 10 minute de la o locatie la cealalta sau cu masina 15-20 de minute.

Insa nu lucrul acesta este cel amuzant – ba chiar au fost cateva surprize placute de Zilele Severinului 2010, vezi All Star Game-ul feminin – ci majoritatea persoanelor care incep sa populeze orasul cu aceasta ocazie speciala, imbracati la tol festiv, cu haine noi si curate, cu frizuri proaspat stilizate si cu gadgeturi care mai de care mai spectaculoase, cum ar fi palariile cu sclipici, ochelarii de soare purtati invers (adicalea cu “ochii” la ceafa) sau tenisii multicolori – toate combinate cu o camasa trendy, mov, deschisa la ultimii doi nasturi si o pereche de “ginsi” Huan-Hai, asa cum se poarta. Asta la reprezentantii sexului tare dupa o bere, ca reprezentantele sexului frumos (sau pe-acolo pe undeva) inventivitatea atinge cote maxime.

Da, bunul simt vestimentar nu exista nici la mine la tara, in Severin – lucru dezgustator cand vine vorba de baieti si absolut incantator cand vine vorba de decolteuri uriase, pantaloni cu doua numere mai mici purtate pentru evidentierea formelor si cate un “hai, fa, mai repede, ca ne bate hala aci!” care iti ucide inceputul de erectie.

Ca tot am zis-o, daca ar fi sa analizez Zilele Severinului de anul acesta cam asa as face-o: o excitare usoara, o promisiune frumoasa si chiar un inceput de erectie, toate distruse subit de realizarea ca frumoasa din poveste este nimic mai mult decat un transsexual bine tunat. Pana la urma, probabil, daca mai tragi repede pe gat trei pahare de ceva-cu-mult-alcool, vei ajunge la o seara de neuitat, dar una cu care nu te vei lauda prietenilor.

Mi s-a parut, totusi, ca anul acesta severinenii au mai evoluat putintel. Parca nivelul de badaranie a scazut fata de alti ani, parca nu toate fetele vor sa pozeze in curve si parca tot mai putine specimene bete-pulbere exista pana la ora 22. Intre noi fie vorba, pe cand eram si eu tanar rebel proaspat frezat si innoit la camasa, nu cred ca ma prindea ora 22 foarte sigur pe propriile-mi patru picioare… Asadar two thumbs up pentru concitadinii mei!

Bine-nteles, inca mai avem de intors niste paradoxuri (cred eu ca existente la nivel national): la Iris abia daca s-au strans trei pumni de oameni, pe cand la Stefan Banica Jr pana si o parte dintre cei de la Padurea cu mici au lasat grasimile si alcoolu’ pentru spectacol. Lasa, la anu’ vom fi mai maturi!

Despre Zilele Severinului voi detalia intr-un post urmator, acum trebuie sa scriu despre singurul lucru care m-a impresionat in acest weekend, All Star Game-ul Feminin pe 2010 (duh!) care a avut loc in minunatul nostru oras – intr-o sala polivalenta pe trei sferturi plina, partial ignoranta, desi biletul la eveniment a costat doar 10 lei. Deh, micii si muzica populara erau mult mai interesanti, tocmai in coltul opus al orasului…

S-a inceput cu un meci demonstrativ al persoanelor cu dizabilitati – un meci care m-a impresionat, cum probabil ar impresiona pe oricine care urmareste sportivi in scaun cu rotile facand performanta pe terenul de baschet.

Dar momentul pe care toata lumea il astepta era All Star Game 2010. Eu nu stiam nimic despre baschetul feminin din tara si in general aveam o parere misogin-preconceputa cum ca baschet feminin nu poate insemna spectacol, mai ales in Romania. Insa am fost placut surprins de meci – castigat de catre reprezentantele echipei World (cele mai bune straniere care joaca in Romania) cu 100-si-ceva la vreo-60 (pe tabela, scorul a fost 105-104 dupa niste smecherii amuzante). Desi baschetul in sine la editia 2010 a All Star Game-ului feminin nu a fost la un nivel foarte inalt, fetele au stiut sa faca spectacol, in special reprezentantele de culoare si am fost surpins sa vad ca lumea care nu avea nicio legatura cu baschetul a ramas impresionata de eveniment. Adica, sa o zicem in romaneste – s-a ras mereu si nu de jucatoare :)

Nivelul de fitze a fost undeva spre zero desi dupa niste scurte cautari pe Google am vazut ca o parte dintre jucatoarele din echipa World au evoluat si in WNBA, inclusiv “atractia” serii Alessandra Santos de Oliviera, o micutza de 1,96 si o veterabila varsta de 37 de ani.

La final, nu s-a mai tinut cont de reguli si meciul s-a terminat intr-un 10-la-10 nebunesc, din care va voi arata ultimul minut filmat de mana tremuranda a Alinei, dupa cele cinci vieti necesare uploadului:

Si dupa vreo 15 vieti, tot de la final, dansul victoriei al reprezentantelor World (un fel de Shaq’s dance mioritic)

Cu alte cuvinte: sa tot fie!

Fiindca descarcarile au trecut, norul vulcanic va trece si el mai devreme sau mai tarziu si, totusi, voia buna trebuie sa predomine in Blogu’ lu’ Calin, m-am gandit sa va amuz si sa ma re-amuz cu cateva dintre cele mai ciudate si dubioase cautari care au adus lume acilisea, in coltul meu de internet.

Carevasazicalea, in ultimele trei luni, am primit vizite de la persoane care au cautat:

- baieti care au poze si sunt gay
- barbati cu geanta gay
- calin gay (pe bune!)
- calin tamp
- caca si pishu (deci putem trage o prima concluzie ca blogul meu este gay, mai mai!)
- cea mai curva femeie din romania
- chestii interesante despre macho (now we’re talking)
- chiloti tanga gay
- cum ii contactez pe astia de la clicknet
- cum imi largesc sfincterul (WTF???)
- cum sa mergi macho
- de ce nu gasesc o prietena?
- imi plac filmele cu monstri
- istoria telecomenzii
- o manea bun pentru fetele din clasa

Adicalea, cu alte cuvinte, am fost vizitat exact de publicul pe care il aveam in minte cand am pornit acest blog. Perez Hilton, pazea!

A venit momentul acela inevitabil, probabil, la fel ca menopauza, in care nimic nu mai pare sa se lege si totul se naruie in jur, intr-o realitate virtuala creata dintr-o inertie tematoare, macabra, lugubra si complet – sau macar partial – eronata. Momentul acela extrem de important din viata unui om cand realizezei ca iti pierzi mintile. Ca o iei razna. Ca nu mai poti.

Extenuare. Cam asta era starea mea generala acum o luna, o luna si ceva. Eram un zombie pe care lumea nu il mai intelegea, pe care prietenii il renegau, pe care bolile il chinuiau mai ceva decat amintirile celor de la 3SE… Ma simteam extenuat psihic, fizic, aflat in fata unui zid urias pe care nu aveam nicio intentie sa il escaladez. Si asa, incet-incet, am inceput sa-mi pierd mintile. Sa o iau razna. Sa ma transform intr-un alt om, un alter-ego care nu are nicio legatura cu adevaratul Calin.

Un Calin bolnavicios, ipohondru, paranoic, speriat de propriul puls, mereu in cautare de noi semne si simptome, de noi boli fatale, de noi evenimente prevestitoare, de toate lucrurile nasoale din Univers. “Ajutat” de o perioada destul de stresanta, de o hipertensiune primara, se pare (adica fara cauze aparente), de o coloana care arata, conform doctorilor, ca a unui bosorog si de toate simptomele care insotesc aceste probleme, am realizat ca nu ma aflu in cea mai potrivita dispozitie sa lupt. Sa imi mentin mintea limpede, optimismul la cote maxime, frica la cote minime. Mai rau decat Vita de Vie, am ajuns Varza.

Si au inceput vizitele la doctori. Analizele. Vizitele ulterioare asezonate cu si mai multe analize. Putine momente de bine intre timp, si mai mult stress. Pungute cu pastile, suplimente, schimbari ale modului de viata, incurajari de prin toate partile, priviri suspicioase si foarte, foarte multe ganduri negre via propriul creier. Am trecut, cu auto-diagnostic (bine-nteles) si cu ajutorul apocalipticului internet care sigur iti va spune, printr-un coltuc, ca daca ai trei cosuri in forma de triunghi pe buca stanga, ai cancer de piele… dupa cum ziceam, am trecut de la forme usoare de lipsa de calciu, potasiu, vitamine si minerale, la chestii mai nasoale, din toata aria bolilor, de la tot felul de tipuri de cancer la tumori, infarcturi si, daca are ce cauta pe-aici – glaucom (lucruri care, evident, au existat doar in mintea mea). Toate bolile din lume au fost (sau inca sunt) ale mele. Si cum “trecea” una, gaseam alta sa ii ia locul.

Partea buna – sper eu – este ca totusi imi dau si eu seama ca sunt absurd si, usurel-usurel, am inceput sa-mi revin psihic. Voi zambi mai des, voi rade mai mult si voi incerca sa blochez toate acele “what if” scenarios care imi vin in minte cum niciodata nu imi veneau raspunsurile la lucrarile de control, prin liceu. Am trecut printr-o perioada de tot cacatul si m-am fortat enorm cu presiuni aditionale, auto-impuse. Am crezut, la fel ca toata lumea, ca sunt de fier. Ca sunt un fel de Superman. Ca pot sa fac munca a 3-4 persoane, plus sa trec peste problemele din familie, plus sa nu ma odihnesc, plus alte maruntisuri care inevitabil apar de la o zi la alta. Zilnic. Radeam de termenul “stress,” spunand ca asa ceva nu exista. Ignoram oboseala si cearcanele, zicand ca eu mereu am fost asa. Iar acum am trecut in extrema cealalta, in care imi este greu sa ignor vreun semn si totul pare catastrofic. Si uite asa iti pierzi mintile.

A fost, intr-adevar, cea mai dificila perioada din viata mea. Si inca este, fiindca nu s-a terminat totul. Dar mi-am mai revenit si incetisor ma voi repune pe picioare. Vreau, trebuie si pot. Mai ales ca nu sunt singur in asta. Imi pare doar rau pentru ca a trebuit sa ajung aici. Imi pare rau ca nu pot intoarce timpul inapoi. Imi pare rau ca nu e totul asa de usor cum am crezut ca este. Imi pare rau ca nu sunt Superman. Dar asta este, pana la urma realitatea mea este cea valabila pentru toti si sunt miliarde de oameni care pot, inclusib Obama (?!?). Asa ca trebuie sa pot si eu. Sa intorc din nou roata si sa ma bucur, ca Morometzii acum ceva vreme si sa spun ca mi-am gasit mintile.

Si sa ma bucur ca exista posibilitatea de blog, unde poti sa te descarci, sa iti mai iei o piatra de pe inima. Desi, paranoic fiind, te gandesti putin ca asta nu-i semn bun :)) Dar am zis ca avem putere, da?

In primul rand, trebuie sa admit ca incerc de ceva vreme sa postez in blog, dar pur si simplu nu am gasit timpul necesar. Acum este momentul!

In al doilea rand, chiar daca Alina zice ca e frumos in Severin, nu e totul cornulet cu lapte si miere. Cu atat mai putin hainele pentru domni bine ca mine care prefera sa se imbrace putin mai larg si care, oricum, intr-un XXL normal ar arata ca un ardei umplut, gata sa pocneasca.

Drept urmare, pentru traditionalele innoiri de Paste, trecand peste bucata cu “chiloti si ciorapi noi,” am intampinat serioase dificultati. Adicalea am luat la puricat Severinu’ de la un capat la altul in cautare de toale. Care nu exista. Iar alea care exista sunt un fel de n-ar mai fi, deci nu se pun (absolut logic, nu?).

Dar cum doar in ciorapei si chilotei nu poti sa petreci Pastele, nu poti decat sa insisti. Si, culmea, s-a intamplat ca insistentele mele chiar sa fie rasplatite in cel din urma loc in care ma asteptam sa gasesc ceva: in Decebal, mega-magazinul orasului, descris de Alina drept “un fel de Unirea mai mica”.

Am fost foarte fericit ca am cumparat una pereche de blugi overpriced, dar de care sunt suficient de multumit incat sa mai merg la respectivul magazin, precum si un set de trei tricouri (mergand pe principiul “ma, acum gasii, da-i si cumpara,” probabil un principiu pur oltenesc pe care multa lume nu-l poate intelege).

Deci toate bune si frumoase, nu?

Evident – NU! Pentru ca, ajuns acasa, am descoperit ca doua dintre cele trei tricouri vin la pachet cu niste rusinoase erori, cum ar fi minunatul “push the bOtton” de mai jos, desi chiar putin mai sus cuvantul e scris corect (desi apare si un wahlx prin zona, care nu poate insemna nimic).

Cea de-a doua eroare, mai pentru cunoscatori, asa, ne imbie sa “Feel the beet” ceea ce suna “sweat” dintr-un capat la altul.

Partea cea mai interesanta, zic eu, este ca cele doua tricouri nu sunt “made in Huang Xi Long, China” ci sunt venite prin portile a DOUA companii diferite (pentru ca doua companii aceleasi e mai greu), ambele localizate cu acte si cusatori in Romania.

Si uite asa se mai duce un mit, cum ca romanul ar fi bun la limbi. Straine.