Am 30 de ani

Am sters vreo patru introduceri pentru acest articol si in continuare nu stiu care este cea mai buna modalitate de abordare a subiectului. Asa ca trag un “fuck it” si las mainile sa curga pe tastatura, creierul sa imi transmita, iar eu sa scriu.

Voiam sa scriu despre cat de tare este sa ai 30 de ani, voiam sa scriu ca nu-i inteleg pe cei care se plang acum ca au ajuns la aceasta varsta, dar in schimb voi scrie despre mine. Pentru ca rareori scriu despre mine desi, paradoxal, meseria mea este scrisul.

Chiar acum, scriu stand pe un fotoliu din fata saltelei aruncate pe podea, saltea ca tine loc de pat. Dorm pe jos, cum s-ar zice si n-am scaun. N-am nici masa in bucatarie, n-am covor pe jos si sunt sigur ca sunt multe lucruri pe care nu le am. In acelasi timp, sunt cat se poate de fericit. Sunt acasa. Sunt cu ai mei. Ma simt implinit, ma simt bine. Pot sa ma uit in urma si sa zambesc.

De curand, ne-am cumparat apartament. Era timpul sa ma mut la casa mea si am facut toate eforturile posibile sa fiu aici cand implinesc 30 de ani. Chiar daca masa de bucatarie imi vine saptamana viitoare, impreuna cu patul. Lucruri minore. Dar bucuria de a te stii la tine acasa – intr-o casa pe care ti-ai cumparat-o cu banii pe care TU i-ai muncit, asta e o bucurie uriasa. Ma uit in jur si vad totul: biroul meu. Eu l-am cumparat. Dulapul. Eu l-am cumparat. Perdelele, parchetul, geamurile si ultimul surub din casa… eu le-am cumparat cu bani pe care eu i-am muncit. Nu singur, clar, ci impreuna cu Alina. Dar putem sa ne referin la “noi” ca “eu” deja. Pentru ca suntem unul, avem un scop comun.

Acum, la 30 de ani, am ajuns acolo unde vreau sa fiu: am o minunatie de copil pe care nu-mi vine sa cred ca il iubesc atat de mult, pe care nu ma satur sa-l vad crescand si invatand si devenind om; am o minunatie de sotie pe care o iubesc la fel e mult, si care mi-a fost mereu alaturi, cum se zice la carte, si la bine, si la rau; am un loc pe care sa il numesc acasa, un loc al meu, un loc pe care mi l-am dorit atat de mult dintotdeauna…

(O paranteza amuzanta: numai ce am fost intrerupt, in timp ce scriam chestiile astea placute, de o tanti de la Banca Transilvania care incerca sa imi vinda o asigurare foarte buna, in caz de deces in urma unui accident de masina, deces din boala sau daca raman invalid pe viata. Thanks for fucking up my mood, ha!)

Incerc sa-mi readun gandurile si vreau sa fie clar pentru cei doi cititori ai acestui blog ca nu incerc sa ma laud. Nici nu vreau, nici nu am de ce. Am si eu problemele mele, mai multe sau mai putine decat ale altor oameni. Sunt multi altii care la 30 de ani o duc mult mai bine si au mult mai multe motive de bucurie. Dar astazi, nu ma uit la altii si nu ma compar cu ei. Astazi ma simt implinit si sunt bucuros si doar atat conteaza.

Ma bucur ca am 30 de ani. Ma bucur ca am fost un idiot cand eram mic, ca am facut toate tampeniile posibile. Mi-am trait viata, cum s-ar zice. Le-am facut pe toate. Sau macar am facut multe. Am fost rau, am fost bun, am fost incapatanat, am purtat ochelari de cal, am avut mintea deschisa. Am fost eu, ca o furtuna inconstienta – ca orice tanar inconstient, pentru ca asa trebuie sa fim. Si ma bucur enorm ca am fost asa, tocmai astazi cand, la 30 de ani, pot sa ma declar matur.

Am 30 de ani si ma bucur ca am fost prost. Ma bucur si mai tare ca nu am fost 100% prost si am invatat cate ceva, pe ici-colo. Ma bucur ca le-am facut pe toate si tocmai de asta nu am motive sa ma intristez ca nu le mai fac. Ca nu mai pierd noptile prin baruri, ca nu plang dupa petreceri cretine inecate in alcool, ca nu mai bag in mine chimicale si ca prefer sa stau tolanit in pat, sa privesc un film. Ca zambesc cand vad doi batranei pe strada tinandu-se de mana. Ca deja incep sa nu-i mai inteleg pe cei de 20 ani. Ca, in sfarsit, cresc si eu. E normal. Accept asta si ma bucur ca imi vine ca o manusa. Nu mai sunt copil, am experienta, stiu ce vreau, ma lupt sa obtin si nu mai depind de nimeni. Cel putin nu in aceeasi masura in care depindeam acum 10, 15, 20 de ani.

Mi-a luat 30 de ani sa cresc, sa gresesc, sa invat, sa experimentez si sa descopar atat de multe lucruri despre mine. Sa aflu cine sunt si cine vreau sa fiu. De-acum incep sa lucrez la a ajunge acolo si sper din tot sufletul sa nu ma opresc din crescut, din gresit, din invatat, din experimentat si descoperit. Si, sper eu, sa fiu mereu la fel de fericit cum am fost de ziua mea, cand am implinit 30 de ani. I-am implinit si m-am simtit implinit.

Iar acum incepe o noua etapa.