Category — De jurnal

Prin 2008, mi-am lansat un blog despre Football Manager, jocul care-mi mananca orele, zilele si saptamanile de ceva timp incoace. A fost un proiect personal, cam ca acest blog, asa ca nu m-am ocupat niciodata de promovare intensa sau de creat enorm de mult continut. Ba chiar l-am ignorat pentru perioade destul de lungi, insa de anul trecut am inceput sa fiu mai serios cu el. Cu blogul meu despre Football Manager.

Si se pare ca asta a dat roade: acum cateva zile am fost contactat de administratorul unui alt blog despre joc, din Ucraina de loc si de fel, care mi-a zis ca vrea sa-mi ia un interviu. A rezultat articolul acesta (click pe link sa-l citesti!) in care scriu despre istoria mea de Football Manager freak, despre cum pierdeam zilele cu Alin in infruntari legendare Inter – AC Milan si multe altele. Probabil ca pe 98.7% dintre cei care citesc si nu joaca acest joc, interviul asta nu inseamna nimic, dar nu puteam sa nu ma laud. In caz ca se plictiseste omu’ de tampeniile mele, bag si-un screenshot sa ramana aici mereu si sa dovedeasca faptul ca sunt o mega celebritate geekoasa si footballmanagericoasa:

Pai nu?

Ei, iata ca s-a petrecut si inevitabilul: sunt licentiat in jurnalism! Ma rog, eram de mult insa abia acum am primit si eu diploma care atesta acest lucru. N-am avut nevoie de aceasta diploma care sa-mi ateste cunostintele, asa cum probabil nu voi avea niciodata nevoie de ea insa se pare ca e mai bine sa o ai acasa decat in arhivele universitatii.

Oricum, sunt in continuare in urma. Am fost in urma cu primirea diplomei de licenta, acum sunt doar un amarat de licentiat in jurnalism. Majoritatea, probabil, deja sunt masteranzi in jurnalism, poate chiar doctoranzi (daca o exista asa ceva). Ma simt inferior deja, ca nu sunt si eu un masterand ca, probabil, majoritatea reporterilor de la Click, a profesionistilor de la B1 TV si reporteritelor de pe la posturile de muzica… Deh, ce sa-i faci, daca nu ma duce si pe mine capul…

Acum, serios, consider inutila aceasta hartiuta, care nu este nimic altceva decat o hartiuta. Probabil ca stiu mai multe despre jurnalism si felul in care se face o stire (pentru ca asta este, in principal, jurnalismul, daca e sa reducem totul pana la nucleu) decat mai sus numitii reporteri – dar probabil ca majoritatea oamenilor cu putin bun simt si o minima cultura generala stiu sa faca asta mai bine.

Facultatea de jurnalism in sine este ceva inutil – cel putin pentru intinderea de 4 ani pe care am fost obligat sa mi-i irosesc acolo. Bazele se pot invata in probabil 6 luni, dar oricum nu conteaza ce inveti la facultate, pentru ca TV-ul si Radio-ul si probabil presa scrisa vrea sa scrii cum vor ei, nu cum trebuie – si zic asta din experienta personala. Pentru ca traim in Romania.

Dar macar am diploma, cum ziceam. Licentiat in jurnalism. Parca incep sa ma simt putin superior, inferiorilor!

Cu o usoara oboseala in glas (sau in degete, ca doar suntem virtuali acum) si cu deja multa nostalgie, pot spune ca s-a terminat si prima editie a Festivalului National de Teatru ArtThalia din Drobeta Turnu Severin, editie in care am avut placerea sa fiu implicat impreuna cu DTS Flow. Imi este tare greu sa-mi pun ordine in ganduri dupa 5 zile intense, pline de lucruri mai mult sau mai putin importante, dar care au contat pentru sentimentul final de satisfactie deplina. Probabil haotic si departe de adevarul complet, va prezint mai jos cateva pareri despre ArtThalia 2011.

Totul a inceput cu mine sceptic. Ideea de promovare a culturii in Severin + teatru + o organizare relativ grabita, cu multe lucruri facute pe ultima suta de metri – toate astea imi pareau a rezulta in ceva destul de trist, o incercare fasaita care nu va face altceva decat sa puna bazele pentru viitor. Asta daca reusim sa ne culegem dupa ce vom fi fost terfeliti si tarati prin noroi. Din fericire, m-am inselat.

Festivalul ArtThalia in sine cred ca a fost atat de sus cat a fost posibil, luand in calcul toate lucrurile din jur: o sala de teatru in care rasuna din cand in cand muzica populara de la bomba de langa (care insa au incetat sa ne mai deranjeze dupa lungi insistente); o sala mai mult goala in care 90% din public, daca nu mai mult, au fost participantii in sine, organizatorii si prietenii nostri; o trupa retrasa din concurs in ultima secunda, probleme de organizare aparute pe parcurs – unele potential devastatoare, dar care au fost “carpite” pana la urma, lasand per total, la o privire din afara, o imagine placuta.

Festivalul National de Teatru ArtThalia a fost in primul rand o experienta magica pentru mine, aducandu-mi aminte de anii de liceu cand eu eram participantul la diverse festivaluri de teatru: libertatea si nepasarea care pluteau in aer, dar o nepasare aparenta fiindca in spatele ei se afla o apasare si o emotie constanta, distractia generala si mirosul de vacanta, oboseala generala dar satisfacatoare, emotia de a-ti vedea competitorii pe scena si de a te afla tu in fata publicului si in sfarsit aplauzele de la final – senzatia aceea pe care doar cineva care a urcat pe scena o poate simti. Si daca s-a reusit ca macar o parte din aceasta experienta sa fie impartasita participantilor (si, sper eu, publicului), atunci ArtThalia 2011 a fost un adevarat succes!

Am vazut trupe profesioniste in afara concursului – studenti de la UNATC si Spiru Haret, precum si trupa Improvisneyland care a reusit sa faca un show de milioane care a reusit sa ma surprinda complet si m-a facut sa rad cum nu mai rasesem de mult.

Am vazut trupe de amatori in concurs – doar trei anul acesta, adica putintele – dar care se incadreaza foarte bine in ideea de “quality over quantity”: in primul rand Trupa OKaua (despre care voi scrie un post separat pentru ca merita si m-au impresionat mai mult decat orice la acest festival), apoi GMG Esperom din Brasov unde acum prietenul nostru Andrei aka Nete aka Shaggy ne-a facut pe noi, cei din DTS Flow, sa-l consideram drept cel mai bun interpret masculina si, in final, trupa Theodor Costescu de la noi din Severin care a venit cu o piesa grea, o piesa riscanta pentru zilele noastre – teatru antic – dar care au reusit sa nu se faca de ras si pe mine personal chiar m-au prins cu povestea. Deci, per total, concursul in sine a fost o reusita.

Din culise, pot spune ca s-a facut tot posibilul ca participantii sa se simta bine si sa ramana cu ceva de pe urma Festivalului: am inceput cu o excursie pe Dunare pentru a ne cunoaste mai bine si pentru a vedea punctele de atractie de pe “drum”, am continuat cu un gratar in aer liber – care trebuia sa fie foc de tabara – pentru a ne cunoaste si mai bine (unde am jucat “Tara, tara, vrem ostasi!” pentru prima oara in vreo 15 ani), am participat la worshopuri unde profesionisti au incercat sa ne invete si sa-i invete pe actori cateva tips&tricks folositoare in viitor si in general am respirat munca si cultura. Ceva ce nu cred ca s-a facut vreodata in Severin.

Fiindca i-am lasat pe cei de la OKaua pentru un alt articol, trebui sa-i laud intai pe membrii DTS Flow care au ajutat si fara de care Festivalul cu siguranta nu ar fi fost atat de reusit: Simona, Aida, Dany, Maria, Ana si Alex aka Flipper, care au dat dovada de o seriozitate de care nu-i credeam in stare, de maturitate, putere de munca si responsabilitate. Au fost pur si simplu minunati si ma bucur sa stiu ca si ei au ramas cu un gust extrem de placut dupa aceasta experienta, la fel ca si mine si Alina. Aplauze si plecaciuni, DTS Flow, le meritati (alaturi de Anemone, Cristina si Sorin care ne-au fost adeseori alaturi).

In incheiere realizez ca am spus atat de putin lucruri desi am scris atat de mult… ideea care trebuie sa ramana si care sper ca este impartasita de toti – sau macar majoritatea – celor care au participat la ArtThalia este ca Festivalul a fost unul reusit, corect si bine organizat. O baza foarte solida pusa in acest an, o baza pe care se poate construi (si trebuie sa construim) ceva maret pentru ca am vazut ca avem potential. Si ca se poate!

P.S. Nu am pus poze cu trupa Theodor Costescu pentru ca NU AM. Asta asa, ca sa nu avem discutii :P

Omul cat traieste invata si astazi am invatat o lectie foarte importanta pe care vreau sa v-o impartasesc si voua in speranta ca va va ajuta in cariera voastra de bloggeri: vom vorbi despre cat de important este ca tema pe care o foloseste blogul tau sa fie una curata si bine creata. Altfel, pierzi vizitatori!

Pana acum, eu nu stiam asta si in general le lipeam blogurilor mele cate o tema de WordPress gratuita care mie mi se parea ca arata bine. Nu ma pricep la programare – desi am invatat de nevoie niste lucruri minore – asa ca tonele de cod ale temei nu imi ziceau absolut nimic. Si pot spune ca eram (si sunt in continuare) destul de multumit de cum arata totul cu temele free de WordPress.

Dar se poate mai mult – am aflat asta pe propria-mi piele dupa ce am schimbat tema free a unui site cu o tema Premium pe care am cumparat-o si destul de ieftin (cam 40 de dolari cu utilizari nelimitate): o tema curata, scrisa cu cap si cu SEO automat poate face minuni vizavi de trafic. Las imaginea de mai jos sa spuna totul:

Inceperea cresterii progresive a traficului apare chiar in momentul in care imi schimb tema blogului din una free in una premium. Nu s-a modificat cu nimic lista de back links, nu mi-a crescut Page Rank-ul, nici macar nu am postat vreun articol care sa aduca trafic. Pur si simplu, pe articole vechi, a crescut traficul ORGANIC (adica persoane venite de pe motoare de cautare).

Am folosit aceleasi meta tags, aceleasi descrieri, nu s-a schimbat nimic. Decat tema. Si avand in vedere ca aproape s-a dublat traficul blogului, cred ca putem spune ca investitia intr-o tema WordPress Premium merita toti banii.

Incep in forta cu un sfat, in cazul in care sunt persoane de aproape 18 ani care citesc aceasta postare: luati-va permisul de conducere imediat, nu amanati pentru “la vara” sau ceva de genu’, fiindca ajungeti ca mine sa incepeti la 27 de ani scoala de soferi, mirandu-va cat de repede trece timpul.

Lasand sfaturile batranesti la o parte, DA, am inceput scoala de soferi – azi urmeaza a doua ora si sunt cat se poate de incantat. Aparent, nu sunt chiar atat de varza pe cat ma asteptam, desi nu sunt nici din seria celor care s-au nascut cu volanul in mana. E mai bine decat ma asteptam, totusi.

Cel mai frica, evident, imi este de momentul in care vom incepe sa mergem prin oras si vor urma parcarile cu spatele si din lateral – am auzit o groaza de povesti horror despre asta, asa ca ma astept la ce e mai rau. Ca sa nu mai spun ca trebuie sa invat. Of, Doamne! Dupa atatia ani, sa inveti din nou… asta da nebunie!

Sa speram ca o sa fie bine. I’m excited.

Ieri mi-am luat si eu botezul in ceea ce priveste profesionalismul si bunul simt al anumitor firme din Romania, mai precis minunatul meu Severin. In urma cu trei saptamani, o luna, am fost la tanti lucratoarea de la Pal Dark sa fac o comanda pentru cinci paleti de lemne – “palet” fiind denumirea generica pentru un metru cub de lemne frumos aranjate.

La inceput, tanti s-a aratat cam nemultumita de faptul ca vrem sa vina sambata (soferul, nu ea), ca e zi scurta, dar pana la urma a fost toul OK – pe 27 august la ora 13 urma sa primim lemnele. Toate bune si foarte frumoase.

Nota aiurea de inceput de articol, ca sa stiti de cine sa va feriti: Pal Dark sunt aia care au sediul pe colt, langa fostul restaurant Dunarea.

Asa… ieri vine data minunata, 27 august. Scoate Alina un scaun afara sa ne pastreze un loc chiar in fata beciului (unde urma sa punem lemnele), vorbeste cu un baiat care lucreaza ca zilier in piata sa ramana pana la ora 1 sa faca si el un ban cinstit si… asteptam. Si asteptam, si asteptam, pana pe la ora 3 fara ceva cand pun mana pe telefon si o sun pe tanti de la lemne, usor iritat.

Cucoana imi zice: “Vai, ca sa stiti ca avem multe comenzi, ca se intarzie la unele ca nu gaseste loc de parcare, ca sunt probleme cu descarcarea, ca bla bla bla.” O intreb daca mai ajung si la noi, in ciuda problemelor, dupa ce ma calmeaza Alina si-mi zice totusi sa nu renunt de tot la serviciile lor de cacat. Imi zice ca da, la ora 6 sunt la noi.

Si asteptam, impreuna cu baiatul tocmit, caruia ii dam bani de o bere, dar fara scaunul pus sa ne tina locul din fata casei fiindca a fost furat. Un scaun. De plastic!

Pe la 7 seara, deja clocoteam de nervi. Sun luuuung la tanti, care nu raspunde. Sun si a doua oara. A treia oara – toate rapide, una dupa alta. Cam pe la a patra sau a cincea incercare, tanti s-a prins ca sunt serios si-mi respinge apelul. Insist, insa imi da ocupat: vorbea cu cineva. Continui cu telefoanele pana cand o prind: “in 20 de minute e la tine soferul!”

Ca o mica paranteza, pentru ca aproape am terminat cu tanti bossul de la Pal Dark: a fost atat de nesimtita si lispita de orice doza de profesionalism incat a trebuit sa sun EU de doua ori pentru a afla ce se intampla. In mod normal, orice om cu cateva firisoare de decenta in cur ar fi sunat sa ma anunte ca a aparut o problema si ca intarzie. Probabil si-ar fi cerut si scuze, ca nu durea gura. Pe tanti o durea, pentru ca la nici unul din telefoanele mele nu si-a cerut O DATA macar scuze pentru problemele create.

Bun… si trec cele 20 de minute si nenea cu masina chiar ajunge. Aflu asta de la aceeasi tanti, care ma suna si imi zice ca a ajuns masina, dar nu stie soferul unde sa descarce. Ies in strada – in fata casei mele, nici o masina de leme. Ma uit in sus si vad tocmai in capatul opus masina de lemne. Ii zic lu’ tanti ca nu s-a dus bine, imi zice ca-i spune.

Dupa 30 de secunde ma suna din nou tanti: nu intelege soferul unde sa vina si are tupeul monumental sa-mi spuna sa ma duc eu la el, sa-i arat unde sa vina. Cu spume la gura, ii explic ca nu pot sa merg 500 de metri pana acolo, dar sa-mi dea numarul lui. Cam scarbita de lipsa mea de intelegere, tanti imi da numarul soferului.

- Daca va uitati chiar in fata, ma vedeti, ii zic eu.
- Sunteti in rosu?
- Ei, da! Acolo trebuie sa veniti!
- Pai si cum ajung acolo?

De mentionat ca omul nu era complet tampit, intr-adevar intre mine si el era piata Mircea din Severin, care trebuia ocolita. Adica facea o data dreapta, o data stanga si gata – era la mine. Lucru pe care i-l explic si lui la telefon.

- Da nu pot sa vin pe strada Progresu?

Ii explic ca nu stiu care e strada Progresu si nici nu conteaza, pentru ca poate sa vina drept, face dreapta si apoi stanga si gata.

- Si daca n-am loc cu masina? Dom’le, eu nu mai vin, asta e.

Deja scoteam fum pe urechi. Am incercat sa-i explic, fara a folosi vreun cuvant urat, ca daca exista banuiala ca n-are loc cu masina, trebuia sa imi zica de la 1, cel tarziu. Nu sa ma lase sa astept pana la sapte, dupa ce mi-a stricat toata ziua.

Suparat, omul zice ca incearca, da’ el nu crede ca are loc. Eu ii zic sa incerce, sa vine unde suntem noi – eu si Alina in rosu, si baiatul care urma sa ajute cu descarcatul si aranjatul lemnelor. Intru in casa plin de nervi, ca nu cumva din instinct animalic sa-i dau cu un bolovan in cap omului de cum il vad.

Din casa, peste gard, vad masina trecand de casa noastra. Ma gandesc ca omul e chiar tampit si a considerat ca nu e loc – pana la urma, avea o obsesie cu chestia asta. Ies afara dupa ce mai stau vreo 30 de secunde sa trag o gura de aer. Baiatul care era cu noi se dusese sa afle ce se intamplase (boul parcase in capatul strazii).

- Cica n-a stiut ca trebuie sa opreasca aici (unde stateam cu totii), fiindca nu i-am facut semn.

O fi zis ca stam la misto in fata altei case, probabil.

Ma rog… si vine omul, si descarca paletii de lemne, si ma duc si eu la el. Ii zic ca ne-a cam stricat ziua, ca a intarziat ceva – cate lemne a avut de dus daca a durat atata.

Ma, si-mi incepe omu’ sa-si verse sufletul si sa-i umple gura, curu si frigideru lu’ tanti de la Pal Dark ca-l tine sambata pana la ora aia, de pomana. Care comenzi, care intarzieri? Nu avusesera, de fapt, lemne, si a trebuit sa astepte sa vina. El, nervos la sediu, noi, nervosi acasa.

In cele din urma, nu si-a cerut nimeni scuze, dar o anumita tanti si pana intr-un punct un anumit sofer au primit urari de bine de la un fost client. Fiindca asa se fac afacerile in Romania!