Category — De jurnal

Trecura cinci secole de cand fusei sa joc bowling in Severin si zisei ca e timpul sa imi iau inima in dinti din nou, sa ignor durerile de spate din nou si sa iau bataie – din nou. Dupa cum ziceam, la bowling. Care e in Severin si care e mai ieftin decat data trecuta, ceea ce este cu atat mai bine cu cat inca nu sunt tone de severineni asteptand la coada sa darame popica. Asta daca are vreun sens fraza mea…

In orice caz, ca orice om care se respecta si deja are experienta intr-ale bowlingului, am trecut pe bila mai grea – bila Nr. 13 adicalea – am inceput sa dau si cu Spare-ul si cu Strike-ul (desi nu bag mana in foc pentru ultimul) si m-am distrat din nou. Competitiv, mai captivant decat pare, chiar cool. Bowling in Severin.

Si pentru informatia celor curiosi, Dragos (toata lumea il stie pe Dragos, da?) a spus ca pistele arata mai bine decat in Mamaia, desi i se pare ca ceva mai mici. Si mai fara tzatze topless in jur. Pacat…

Si pentru Alexa carelea s-a mirat cand l-a vazut pe nenea ragand la postul meu cu bowlingul, iata si poza proasta care sa ateste existenta si prezenta:

ST-RIKE!

Peseu: Pentru cei 2.56 care au cautat “unde se joaca bowling in Severin,” daca inca nu au aflat, localul se numeste Feel si il vedeti de la ceas de la hotel Traian. Zic.

Vacanta, in sfarsit! Daca pentru unii vacanta inseamna mare – Costinesti sau Halkidiki, Nisipurile de Aur sau Kusadasi, pentru mine vacanta anul acesta inseamna Herculane. Nu neaparat din cauza unei iubiri imense ce i-o port statiunii de la doi pasi de casa, ci din cauza ca anul acesta era planificat unul fara vacanta, dar o “schimbare brusca de inima” (cum s-ar traduce la TV englezescul “sudden change of heart”) ne-a facut sa impachetam in graba niste haine si sa plecam pentru cateva zile la Herculane.

Herculane care nu mai este aceeasi statiune balneara de acum cativa ani care mustea de bosorogi reumatici si intepeniti de spate veniti sa-si curme suferintele – nu ca nu ar mai vrea, ci pentru ca anul acesta, probabil primul de cand a avut Ceausescu prima erectie in fata Lenei, nu au mai primit cupoane de vacanta. Intr-un fel normal, ca tre’ sa stea acasa sa ridice diguri, sa-si pazeasca locuinta de viitura, nu?

Trecand peste asta, pot spune ca sunt satisfacut pana in varful degetului mic de vacanta mea la Herculane, desi nimeni sau doar foarte putini dintre prietenii mei reusesc sa inteleaga cum de prefer Baile – marii. Dar le prefer pentru liniste, le prefer pentru aerul curat, le prefer pentru somn si relaxare, pentru masajul exceptional, le prefer pentru strandul cu apa termala urmat de o bere la halba cu 2,5 lei. Le prefer pentru ca atat de putini oameni le prefera, si in special pentru ca 90% dintre cei care nu le prefera inteleg prin vacanta betie si iarba, borat in mare la 4 dimineata, scandal dupa scandal, stat la plaja intre 13 si 17, ingropat chistocuri in nisip si pisat pe tot ce inseamna respect fata de persoana de langa, amic sau necunoscut.

Cu toate astea, Baile Herculane sunt departe de perfectiune, de vacanta ideala pe care orice om sanatos la cap si-o poate dori. Devenita un paradox romanesc, statiunea iti prezinta un peisaj de documentar, ceva cum poate mai vezi prin India: o pensiune cocheta, verde si primitoare, cu doar doua etaje si opt camere, langa un mamut in constructie – constructie stopata pe motiv de criza, langa care se afla o casuta de chirpici cu buruieni pana la acoperis, cu gard din sarma ruginita, roasa de ani si aburi de sulf. Si daca te-ai caza in pensiunea verde, la etaj, ai putea admira la drum de seara cimitirul, si el inconjurat de pensiuni si vilute, sau ai putea vedea in jos pe malul Cernei gainile infruptandu-se din jeguri, in spatele caselor strivite de pensiuni.

Aici vezi impunatoare hotelurile comuniste – Afrodita, Minerva, Diana – toate aflate in paragina, dupa lupte grele cu timpul si cu guvernele neinteresate de starea lor, precum si minunatele inventii capitaliste – pensiunea Lorabella, vila Gogu, terasa Vasy XXXL sau restaurantul Pizzeria Greceasca, toate castigand, mai “unu pe fata, doua pe dos” un ban cinstit pentru zile negre.

Turistii din Herculane par si ei inghetati in timp (asta daca excludem “elita” din weekenduri): de la doamne cu batic pe cap si obrajii rosii de la bere, pana la gentlemani cu costum gri, ros la coate, si palarie cu pana; de la copii imbracati in pulovere tricotate, din acelea cu un romb urias in fata si maneci laaargi, pana la adolescenti cu papuci maro din cauciuc sau sandale cu sosete albe; de la clasicul cuplu roman: el cu burta cat o roata de tractor, cu tricoul suflecat deasupra si ea cu 1,4 tone de machiaj, parul coafat si vopsit inainte de plecarea in vacanta si mainile tinute mereu in solduri, dar ceva mai in spate, ca si cand ar fi intr-o permanenta stare de graviditate in luna a 7a pana la cuplurile tinere, de viitor, cu el schilod in slapi si pantaloni de trening, de fas, si ea spargand seminte intre masele, scanand pe o raza de 10 metri, ca un radar, orice faptura vie si comentand ceva, de obicei incepand cu “i-aute-o si pe aia!”

In Herculane, cele 5 restaurante par a apartine toate aceluiasi patron: servesc toate snitel de pui cu cartofi prajiti, ceafa de por sau piept de pui la gratar, tot cu cartofi prajiti, mici cu mustar sau cascaval pane. Evident, cu garnitura de cartofi prajiti. Si nimeni nu pare sa constate chestia asta, sau nimanui nu-i pasa. Preturile sunt acceptabile iar carofii sunt prajiti, deci de ce sa ne plangem ca nu putem sa mancam ceva mai deosebit, ceva ce n-am mancat cel putin o data in ultima luna, acasa…

Si da, cu toate astea, imi place la Herculane! Mi-ar placea ca si vremea sa fie buna, cu norii imprastiati prin lume, cu soarele gata sa ne bronzeze albul branzos, sa pot sa beau, ca toata lumea la strand, un pahar de bere (dar macar sa-l arunc la gunoi), apoi sa vin sa fac un masaj de 30 de minute, sa dorm 45 si sa respir apoi aerul curat de munte.

PS: Daca nu imi va fi lene sau daca nu uit, promit sa fac niste poze. Pana atunci, traiasca Google Images!

Despre Zilele Severinului voi detalia intr-un post urmator, acum trebuie sa scriu despre singurul lucru care m-a impresionat in acest weekend, All Star Game-ul Feminin pe 2010 (duh!) care a avut loc in minunatul nostru oras – intr-o sala polivalenta pe trei sferturi plina, partial ignoranta, desi biletul la eveniment a costat doar 10 lei. Deh, micii si muzica populara erau mult mai interesanti, tocmai in coltul opus al orasului…

S-a inceput cu un meci demonstrativ al persoanelor cu dizabilitati – un meci care m-a impresionat, cum probabil ar impresiona pe oricine care urmareste sportivi in scaun cu rotile facand performanta pe terenul de baschet.

Dar momentul pe care toata lumea il astepta era All Star Game 2010. Eu nu stiam nimic despre baschetul feminin din tara si in general aveam o parere misogin-preconceputa cum ca baschet feminin nu poate insemna spectacol, mai ales in Romania. Insa am fost placut surprins de meci – castigat de catre reprezentantele echipei World (cele mai bune straniere care joaca in Romania) cu 100-si-ceva la vreo-60 (pe tabela, scorul a fost 105-104 dupa niste smecherii amuzante). Desi baschetul in sine la editia 2010 a All Star Game-ului feminin nu a fost la un nivel foarte inalt, fetele au stiut sa faca spectacol, in special reprezentantele de culoare si am fost surpins sa vad ca lumea care nu avea nicio legatura cu baschetul a ramas impresionata de eveniment. Adica, sa o zicem in romaneste – s-a ras mereu si nu de jucatoare :)

Nivelul de fitze a fost undeva spre zero desi dupa niste scurte cautari pe Google am vazut ca o parte dintre jucatoarele din echipa World au evoluat si in WNBA, inclusiv “atractia” serii Alessandra Santos de Oliviera, o micutza de 1,96 si o veterabila varsta de 37 de ani.

La final, nu s-a mai tinut cont de reguli si meciul s-a terminat intr-un 10-la-10 nebunesc, din care va voi arata ultimul minut filmat de mana tremuranda a Alinei, dupa cele cinci vieti necesare uploadului:

Si dupa vreo 15 vieti, tot de la final, dansul victoriei al reprezentantelor World (un fel de Shaq’s dance mioritic)

Cu alte cuvinte: sa tot fie!

A venit momentul acela inevitabil, probabil, la fel ca menopauza, in care nimic nu mai pare sa se lege si totul se naruie in jur, intr-o realitate virtuala creata dintr-o inertie tematoare, macabra, lugubra si complet – sau macar partial – eronata. Momentul acela extrem de important din viata unui om cand realizezei ca iti pierzi mintile. Ca o iei razna. Ca nu mai poti.

Extenuare. Cam asta era starea mea generala acum o luna, o luna si ceva. Eram un zombie pe care lumea nu il mai intelegea, pe care prietenii il renegau, pe care bolile il chinuiau mai ceva decat amintirile celor de la 3SE… Ma simteam extenuat psihic, fizic, aflat in fata unui zid urias pe care nu aveam nicio intentie sa il escaladez. Si asa, incet-incet, am inceput sa-mi pierd mintile. Sa o iau razna. Sa ma transform intr-un alt om, un alter-ego care nu are nicio legatura cu adevaratul Calin.

Un Calin bolnavicios, ipohondru, paranoic, speriat de propriul puls, mereu in cautare de noi semne si simptome, de noi boli fatale, de noi evenimente prevestitoare, de toate lucrurile nasoale din Univers. “Ajutat” de o perioada destul de stresanta, de o hipertensiune primara, se pare (adica fara cauze aparente), de o coloana care arata, conform doctorilor, ca a unui bosorog si de toate simptomele care insotesc aceste probleme, am realizat ca nu ma aflu in cea mai potrivita dispozitie sa lupt. Sa imi mentin mintea limpede, optimismul la cote maxime, frica la cote minime. Mai rau decat Vita de Vie, am ajuns Varza.

Si au inceput vizitele la doctori. Analizele. Vizitele ulterioare asezonate cu si mai multe analize. Putine momente de bine intre timp, si mai mult stress. Pungute cu pastile, suplimente, schimbari ale modului de viata, incurajari de prin toate partile, priviri suspicioase si foarte, foarte multe ganduri negre via propriul creier. Am trecut, cu auto-diagnostic (bine-nteles) si cu ajutorul apocalipticului internet care sigur iti va spune, printr-un coltuc, ca daca ai trei cosuri in forma de triunghi pe buca stanga, ai cancer de piele… dupa cum ziceam, am trecut de la forme usoare de lipsa de calciu, potasiu, vitamine si minerale, la chestii mai nasoale, din toata aria bolilor, de la tot felul de tipuri de cancer la tumori, infarcturi si, daca are ce cauta pe-aici – glaucom (lucruri care, evident, au existat doar in mintea mea). Toate bolile din lume au fost (sau inca sunt) ale mele. Si cum “trecea” una, gaseam alta sa ii ia locul.

Partea buna – sper eu – este ca totusi imi dau si eu seama ca sunt absurd si, usurel-usurel, am inceput sa-mi revin psihic. Voi zambi mai des, voi rade mai mult si voi incerca sa blochez toate acele “what if” scenarios care imi vin in minte cum niciodata nu imi veneau raspunsurile la lucrarile de control, prin liceu. Am trecut printr-o perioada de tot cacatul si m-am fortat enorm cu presiuni aditionale, auto-impuse. Am crezut, la fel ca toata lumea, ca sunt de fier. Ca sunt un fel de Superman. Ca pot sa fac munca a 3-4 persoane, plus sa trec peste problemele din familie, plus sa nu ma odihnesc, plus alte maruntisuri care inevitabil apar de la o zi la alta. Zilnic. Radeam de termenul “stress,” spunand ca asa ceva nu exista. Ignoram oboseala si cearcanele, zicand ca eu mereu am fost asa. Iar acum am trecut in extrema cealalta, in care imi este greu sa ignor vreun semn si totul pare catastrofic. Si uite asa iti pierzi mintile.

A fost, intr-adevar, cea mai dificila perioada din viata mea. Si inca este, fiindca nu s-a terminat totul. Dar mi-am mai revenit si incetisor ma voi repune pe picioare. Vreau, trebuie si pot. Mai ales ca nu sunt singur in asta. Imi pare doar rau pentru ca a trebuit sa ajung aici. Imi pare rau ca nu pot intoarce timpul inapoi. Imi pare rau ca nu e totul asa de usor cum am crezut ca este. Imi pare rau ca nu sunt Superman. Dar asta este, pana la urma realitatea mea este cea valabila pentru toti si sunt miliarde de oameni care pot, inclusib Obama (?!?). Asa ca trebuie sa pot si eu. Sa intorc din nou roata si sa ma bucur, ca Morometzii acum ceva vreme si sa spun ca mi-am gasit mintile.

Si sa ma bucur ca exista posibilitatea de blog, unde poti sa te descarci, sa iti mai iei o piatra de pe inima. Desi, paranoic fiind, te gandesti putin ca asta nu-i semn bun :)) Dar am zis ca avem putere, da?

Ehei, dragii mei, iata ca ieri se petrecu’ inevitabilul si, cu emotii de tanara soprana, plecai direct spre proaspat deschisul Feel Good, primul local din amaratul de Turnu Severin in care se poate juca bowling. Da, chiar imi doream de foarte mult timp sa dau si eu cu bila in popice, si singurul lucru care ma tinea departe de pista (cu S si T, da???) era completa mea lipsa de experienta. Dar, in Severin, imi zic eu, cine sa stie sa joace bowling si sa rada de mine?

Asa ca, dupa cum ziceam, am pornit spre Feel Good. Surprins am fost sa descopar o locatie usor de fitze, dar nu deranjanta, decorata cu mult stil (dupa gusturile mele), unde poti alege dintre zeci de sortimente de ciocolata calda (personal am mers pe mana lui Dan si m-am trezit cu o delicioasa ciocolata calda spicy), frappe si ceai, dar si cocktailuri peste cocktailuri. Adica numai bun de vizitat scurt si des, daca permite bugetul, pentru a incerca totul.

Dar bowlingul fu’ atractia serii. Aveam emotii si nu puteam sa-mi aduc aminte decat de un episod din Familia Bundy in care Al mangaia bila si zicea, mereu “St-rike!”. Asa ma vedeam si eu, un talent ascuns in spatele fricii, o adevarata valoare in ale bowlingului, o glorie pe punct de a fi descoperita.

Prima aruncare a fost, evident, pe afara, si probabil ca am topait ca un iepuras, nestiind cum sa-mi organizez pasii. A doua oara mai-mai c-am doborat vreo trei popice, dar in schimb m-am bucurat ca aratau foarte bine pantofii aceia speciali in picioarele mele.

In schimb, Alina a dat dintr-a doua un Strike si a jucat constant in stilul fluture ardelenesc (adica cu o bila trimisa lenes spre popice, dar letal), in final batandu-ma cu 3-1. M-a facut de ras. M-am simtit injosit si toata noaptea am visat exercitii de incheietura. Pentru bowling, evident.

In cele din urma a fost frumos si chiar sunt incantat ca avem, in sfarsit, nu doar bowling in Severin, dar si un local care arata cu adevarat bine. Sa speram ca o sa aiba o viata lunga in vremurile astea grele.

Peseu: De la o ora si putin de bowling am facut febra musculara la buca stanga si la partea superioara a piciorului drept (nush cum se numeste muschiu’ ala). Si putin la incheietura, da’ cine stie care-s motivele reale de acolo…

Si detaliile. Toate detaliile. Sa punem totul la punct. Sa nascocim un plan. Pentru ca, da, pentru cei care nu stiau – ma casatoresc!

Ca sa nu repet povestea de acolo, ca nu are rost, puteti arunca un ochi pe blogul Alinei, folosit pe post de petitoare dupa ce toate optiunile s-au dus, una dupa alta, si destul de amuzant, in final.

Sunt bucuros ca am reusit sa tin aceasta cerere in casatorie un secret care a fost dezvaluit lumii intregi si Alinei in acelasi timp. Multi erau convinsi ca va veni “candva” si acest pas, insa nu stia nimeni cand. Sau cum (ma rog, asta nu stiam nici eu). A fost o surpriza pentru toata lumea. Mai ales pentru Alina, care a preferat sa planga intai si abia apoi sa zica Da. De o mie de ori da.

Inelul - pentru ca toata lumea vrea sa vada inelul, ca-n Lord of the Rings, nu este clasicul inel de logodna, desi pana si vanzatoarea de unde l-am cumparat mi-a zis asta. Ca trebuie sa iau unul cu pietricica, cica. Unul clasic, nu “asta”. “Asta” nu e inel de logodna. Ei bine, eu i-am zis sa fie si tanti vanzatoarea n-a avut ce face si mi l-a dat.

Am zis ca e mai bun decat un clasic, chiar daca putin copilaresc: este acolo o inimioara, mica, delicata, cu niste pietricele mai mult sau mai putin (probabil cu balanta inclinata spre mai putin) pretioase. Mi s-a parut dragut, mi s-a parut ca zice mai mult “te iubesc, vrei sa te casatoresti cu mine?” decat un inel clasic. Sa speram ca si Alina e pe aceeasi lungime de unda. Hihihi. Asa ca iata inelul:

Si cam asta ar fi. Am mai facut un pas – unul care mai mult ne-a facut publice intentiile decat sa reprezinte, practic, o surpriza pentru vreunul dintre noi… Acum urmeaza sa stabilim totul, metodic, si sa facem urmatorul pas. Si tot asa, si tot asa, caci cu pasi mici se cladesc familiile. Iar pe voi, cei care ne stiti de o viata sau de doar cateva zile, speram sa va avem alaturi.