Category — De jurnal

Astazi a fost una din “zilele alea” care la mine vin mai rar decat o data pe luna: m-am apucat de bucatarit impreuna cu Alina si am avut planuri marete, putin impinsi pe la spate de faptul ca maine e sfanta Maria si n-aveam nici cea mai mica idee cu ce sa o bucuram pe bunica. Asa ca am zis sa scoatem asul din maneca si mancarea buna din cuptor.

Totul a iesit mai delicios decat arata (nu sunt un maestru fotograf, asta e clar), si incepem cu piesa de rezistenta: pulpele de pui in aluat cu garnitura de legume cu ou.

Fiindca rar gatim am zis s-o exageram si cu niste burgeri de ton. Chiar au fost OK si cu siguranta mai buni decat poza de mai jos (imi fac mea culpa ca am amanat pana tarziu cumpararea chiflelor de hamburger si… n-am mai gasit :D)

Iar la final, desi n-am mai prea putut, am venit cu dulcele: clatite cu Finetti si unt de arahide:

Nu-i asa ca suntem cei mai cei bucatari? :D

V-am zis de nunta, am aruncat cateva cuvinte si despre luna de miere, insa un lucru am tot omis si este in sfarsit aici: dansul mirilor! Ne-am chinuit destul de mult sa-l facem si ne-am bucurat enorm ca a placut la lume. Evident, n-a iesit perfect, insa se putea si mai rau. Mai jos va invit sa-l vedeti. Pe dansul nostru surpriza. Asa ca daca va plictisiti rau, va rog sa rezistati cam pana la minutul 2:20. De-acolo hotarati voi daca mai priviti sau nu.

Dansul nostru

Pe 3 septembrie anul acesta se implinesc trei ani de cand sunt online, de capul meu, fara un sef direct care sa ma streseze, fara un program batut in cuie si fara inventat de invoiri cand pur si simplu nu am chef de scris. Pare incredibil cand stau si ma gandesc cum a inceput totul si cat de repede a trecut, totusi, timpul…

Acum trei ani, cand lansam site-ul respectiv impreuna cu George, eu fiind proaspat trecut prin minunata experienta Softpedia unde practic mi-am pus bazele ca jurnalist online si “am furat” meresie, eram convins pana in maduva oaselor ca dupa ce vom munci cateva luni, vom scoate zeci de mii de dolari pe luna si ne vom bucura de o viata lipsita de griji.

Vreo sase sau sapte luni mai tarziu, cu George AWOL de ceva vreme si cu nervii intinsi la maxim, primeam primii bani ai muncii depuse: 300 de dolari. Dap, o medie de 40 de dolari pe luna, cu undeva intre 8 si 14 ore muncite zilnic. Nu chiar jobul de vis, ar zice lumea.

Dar am continuat, am crezut in visul meu, am fost convins ca se poate merge mai departe si se poate obtine mai mult. Am fost pe punctul de a ceda nervos de mai multe ori, deprimat cand vedeam ca in ziua precedenta nu facusem decat 40 de centi, dar am reusit sa ma tin tare. Sa lucrez in continuare, sa invat in continuare, sa aflu ce trebuie sa fac si cum trebuie sa o fac pentru a-mi aduce oameni, pentru a spori profitul, pentru a face ceva. Am avut noroc in mai multe randuri, incepand cu familia care m-a sustinut si a avut incredere in mine si a sperat ca intr-adevar ma voi putea intretine intr-o zi din asta; am avut noroc pur si simplu, cand am vazut-o pe Alina jucand FarmVille si articolele pe acea tema, la acea vreme, mi-au adus pana la 20,000 de vizitatori pe zi… si am avut noroc cu schimbarile pe care le-am facut, care s-au dovedit mereu inspirate. Pana la urma, munca fara strop de noroc nu-ti garanteaza succesul…

Iar astazi, cu cateva zeci de bloguri noi la activ (dintre care majoritatea proiecte moarte imediat dupa inregistrarea domeniului, iar multe altele aflate intr-o permanenta coma profuna), tot la primul site imi este inima, ca la un copil de care am avut grija din prima zis si alaturi de care am invatat sa traiesc. E drept, am gresit mult cu el, mi-am pus sperante infinit prea mari in el, dar este al meu si in continuare este cel mai vizitat site pe care il am. Nu este cel mai profitabil, chiar daca a trecut peste imensa suma de 40 de dolari pe luna, este inca la milioane de ani lumina distanta de visul meu – acela de a face zeci de mii de dolari pe luna cu el, dar este acolo si, impreuna cu toate celelalte siteuri pe care le am, imi da voie sa stau acasa, fara stressul provocat de un sef si cu siguranta ca pot sa-mi iau liber cand vreau, sa fac ce vreau. Iar asta, pentru mine, conteaza enorm.

Sunt de trei ani online, de capul meu. Oricine poate face asta. Nu e nevoie decat de enorm de multa munca, enorm de multa disciplina – pentru ca “fac ce vreau” trebuie sa coincida si cu “vreau sa muncesc” – rabdare cu carul si, evident, noroc. Si peste trei ani poate veti sta si voi in fata calculatorului, fericiti, bucurosi ca ati putut. Chiar daca nu e vorba de zeci de mii sau multe mii de dolari pe luna.

Asa cum probabil stiti, am revenit de curand din luna de miere care s-a “intamplat” in Turcia, la Kusadasi – o locatie selectata atent dupa indelungi cautari pe internet si castigatoare la puncte datorita avantajelor (transport autocar fiindca am groaza de avion, pret relativ mic, caldura suportabila comparabil cu alte statiuni turce). Daca ar fi sa aleg a doua oara, nu sunt sigur ca as merge tot in Kusadasi, dar per total a fost o vacanta placuta, chiar daca obositoare si cu cateva intamplari nu tocmai placute.

Asa cum zicea si Alina, cu siguranta ca peste ceva timp vom rade cand ne vom aminti ca, abia iesiti din Bucuresti cu autocarul (care avea la numar fatidicul 666), am fost anuntati ca are o defectiune si am asteptat in Istambul (o bomba de benzinarie/restaurant de la iesirea din Bucuresti) cam o ora. Apoi, cum am ajuns in Kusadasi si mi-am zis ca trebuie sa “gust” din mare, imediat dupa prima balaceala am realizat ca nu mai am verigheta pe deget – am cautat in jur de o ora acum in carul cu fan insa evident, nu l-am gasit. Ne-am luat si ceva tepe prin bazar, ca sa avem si o ciresica pe tort dar, deh! Turisti suntem!

Am plecat in Turcia cu un mare scop intiparit in minte: sa mergem in cat mai multe excursii optionale, asa ca am facut ce am facut si practic n-am avut decat o zi la hotel, restul mai mereu pe drumuri – am petrecut o zi pe vaporas, din golf in golf (nu m-a dat pe spate mai spre deloc), am petrecut o zi in Adaland (waterparkul lor care mi-a placut), am vizitat Pamukkale (intr-adevar incantator, un MUST SEE!) si Ephes (o mare tampenie si risipa de bani, dupa parerea mea), am facut turul orasului (chiar de doua ori, ca asa se organizeaza romanii), am vizitat bazarul, am fumat narghilea, abia am reusit sa mancam o baclava si pot spune ca ma cac pe kebabul lor :))

Pe scurt, cam asta ar fi. Mai mult alergatura prin soare si oboseala gigantica decat conceptul meu de “vacanta” cu leneveala sub o umbrela, sorband dintr-un cocktail si ascultand marea. Dar sa speram ca este timp pentru toate in viitor, ca am mai ramas in cont cu vreo 20 de zile din luna de miere :)

Pareri despre Turcia

Mai frumoasa decat Grecia, mai scumpa decat Grecia (si, implicit, Romania), cu turci in general prosti si lipsiti de cunostinte in ale limbii engleze (cei care STIU engleza la ei sunt la un nivel de pre-incepator in Romania vremurilor mele, insemnand ca nu poti avea cu ei o conversatie normala, punand propozitii cap la cap, ci rupand cuvinte si gesticuland energic), cu mancare in general proasta pentru gusturile mele si pentru pretul pe care il cer pentru ea, cu preturi la bautura ce te imping spre pocaire, dar cu peisaje frumoase, cu o mare curata si limpede, cu palmieri si portocali si lamai si un permanent miros de vacanta. O tara frumoasa, partial inapoiata ca mentalitate comparativ cu vestul cel ravnit de toti, dar o tara pe care as mai vizita-o oricand cu cea mai mare placere.

Pareri despre Hotel Arora

Adica hotelul la care am stat, un hotel care in “acte” are 4 stele. Nu m-a dat pe spate si desi n-a dat cu mucii in fasole si sosurile pe care ni le-a servit, un hotel la care nu m-as mai duce. Daca te intereseaza enorm parerea mea despre Arora, am zis pe AmFostAcolo.

Faza sejurului

M-a amuzat enorm (evident) si mi-am promis ca o voi scrie pe blog: cat am stat acolo, ne-am facut un micut grup de prieteni veniti tot din Romania, iar intr-o seara, cam pe la final, cand eram cu totii nostalgici si usor beti, am chemat fotograful hotelului si ne-am tras cu totii (si apoi grupat, organizat, doi cate doi) in poze, imbogatindu-l putin pe nenea cu aparatul. Dupa acest moment, la vreo 15 minute, il vad pe Dan (unul din grupul de care v-am zis) ca ii face semn fotografului care sprinteaza de undeva de departe spre masa noastra, licarindu-i semnul lirei turcesti in ochi. Iar cand ajunge, Dan ii cere o tigare :)) Am ras ca nebunul si inca rad si-acum cand imi aduc aminte de intreaga faza si mai ales de cum i-a picat fata fotografului (care a dat, totusi, tigarea).

Pentru poze, ca mi-e lene sa pun aici tone, cautati pe Facebook!

Lumea ar zice acum ca sunt barbat, in sfarsit – m-am casatorit! Pana la nunta propriu-zisa a fost un stress continuu, o oboseala constanta si deseori insuportabila, o uriasa necunoscuta fiindca, in ciuda planurilor pe care ti le faci, exista probabilitatea ca totul sa mearga pe dos. Important este ca, la sfarsit cand se trage linie cele bune sa fie mai numeroase decat cele rele si din fericire se pare ca asa s-a intamplat la nunta noastra.

Ar fi tone de lucruri de spus despre un asemenea eveniment, evident, insa voi incerca sa fiu cat mai scurt cu putinta. Am inceput ziua la 6:30 cand pur si simplu nu am mai putut dormi, ceea ce a fost probabil cel mai rau lucru al zilei fiindca de-atunci eram obosit, oboseala accentuandu-se din ce in ce mai rau pe masura ce trecea timpul.

Am continuat cu o slujba absolut minunata la Biserica Domnita Balasa – un cor care-ti ridica pielea pe tot corpul, un alai (sper ca acesta e termenul) de preoti care pareau suficient de concentrati pe ceea ce aveau de facut si per total o amintire tare placuta, in ciuda caldurii dogoratoare. Am facut poze, am zambit, ne-am pupat si felicitat si ne-am pregatit pentru petrecere.

Am inceput la 18 dar abia la ora 20 erau prezenti toti cei care urmau sa petreaca alaturi de noi. Practic am fost o mana de oameni si initial eram usor trist gandindu-ma la nuntile acelea ca de basm cu sute de invitati, dar mi-am revenit repede cand am realiat ca erau alaturi cam toti cei care contau pentru mine si Alina, prietenii nostri apropiati, oamenii care stiu cum sa se distreze si o fac cu cea mai mare alaturi de noi.

Si asta s-a intamplat – s-a dansat non-stop, camasile baietilor in special au fost imbibate in transpiratie, whiskey-ul in special a curs rauri-rauri si distractia, asa cum ar trebui sa fie la orice nunta, a atins cote maxime. Si, cu riscul de a parea lipsit de modestie, pot recunoaste ca afirm asta nu doar din felul in care am simtit eu cu Alina nunta, ci si dupa spusele invitatilor.

Locatia in sine a fost un alt mare punct de atractie, pentru mine cel putin, fiindca a fost pentru prima data cand am vazut ospatari atat de prompti: paharele erau mereu umplute, gheata venea imediat si nu trebui sa stati cu mainile pe sus, mort de sete, pana i se facea cuiva mila de tine. A fost pentru prima data cand am vazut ospatari servind cu manusi in mana si atingand totul pe masa cu clestisori si practic a fost prima data cand m-am aflat intr-un restaurant cu asemenea pretentii ca acesta (este vorba despre restaurantul hotelului Golden Tulip Times pe care il recomand din toata inima).

Desi parca s-a terminat totul putin cam repede (exista, pana la urma, limite fizice cand e vorba doar de o mana de oameni), pot spune ca pentru mine a fost o experienta memorabila si cat se poate de placuta. De aceea, tuturor celor care ati fost alaturi de noi, va multumesc dintot sufletul!

Si acum cateva poze de la biserica si petrecere. In momentul acesta, inca nu avem toate pozele de la fotografii nostri, asa ca n-am avut chiar multe din care sa sortez :)

Dap, uite ca se intampla si maretul eveniment (sau prima parte a maretului eveniment, ca sa fiu exact) si anume starea civila. Legal, deci, eu si Alina suntem casatoriti si in sfarsit numele blogului ei are sens. Ypppieeeee!

Inainte de impresii si pareri, trebuie sa trimit niste serii de multumiri mari cat luna, desi probabil ca cei vizati aici nu vor citi niciodata: in primul si in primul rand, ca la Oscaruri, vreau sa ii multumesc mamei mele care a fost super-eroul zilei din punctul meu de vedere. A pregatit o super-masa olteneasca pentru musafirii din Bucuresti pierzand o zi intreaga doar cu asta; a carat singura-singurica si neajutata de nimeni sticlele de sampanie, paharele, prajiturile, propria-i geanta si buchetul de flori, desi in ultimul timp mersul si forta fizica nu sunt punctele ei forte; a rezistat pe baricade in restaurant, in ciuda oboselii si grijilor pentru bunica, pana la sfarsit, plecand o data cu ultimul invitat… asa cum am zis, a fost super-eroul pe care nu ma asteptam sa il vad, dar de care sunt extraordinar de mandru si thankful, cum ar zice romanul stabilit in state.

A doua serie de multumiri interminabile merge catre nasii nostri care ne-au dovedit ca ar trebui sa ne consideram printre cei mai norocosi fini din lume: va zic sincer, dragi cititori, ca sunt niste super persoane (si n-o zic doar eu: bunica mea a devenit fanul lor numarul 1!) si le multumesc din suflet ca au fost alaturi de noi si in acelasi timp imi cer scuze in eter pentru starea civila cand ei au fost cei care s-au ocupat de prajiturele, sampanie si servirea invitatilor, desi planurile de acasa fusesera complet diferite. Le multumesc din suflet ca au stat dupa noi sa facem poze pe caldura aia insuportabila, lipsiti de apa si protectie solara. Le multumesc ca nu mi-au dat suturi in fund ca n-am insistat sa mergem cu masina la restaurant si am pornit pe jos, unii dintre noi pe tocuri de 12 centimetri. :D Macar acum e clar ca Severinul nu e un oras chiar asa mic… Si per total le multumesc (“multumim” ar fi termenul cel mai corect, de fapt) pentru tot si abia astept sa ii vad din nou!

Pareri acum despre evenimentul in sine

In primul rand – e SCURT, fratilor! Mai lung decat o partida de sex, e clar (adica dureaza undeva la 9 minute cu pre si postludiu :D), dar scurt, frate! Adica sincer n-au meritat cele trei nopti nedormite si inecat in stress pentru ceva ce a decurs rapid, natural si fara vreun party-breaker.

Emotiile au disparut in momentul in care am vazut invitatii acolo, atat pentru mine si Alina, “DA”-urile au fost clare si sincere, mainile nu au tremurat cand am semnat actele, toata lumea prezenta a fost super cu noi si urarile de bine au curs trimitand miere urechilor noastre, pozele sper ca au iesit super si toata lumea, sper eu, a fost multumita.

Mancarea a fost super-buna (sincer, mare surpriza pentru mine atat mancarea cat si amabilitatea si profesionalismul celor de la Regal Sun – ii zic numele sa stiti unde sa apelati daca aveti nevoie in viitor), bautura suficienta – avand in vedere ca a mai ramas si din nou buna dispozitie a fost la ordinea zilei.

Iar la sfarsit, pentru a incununa o zi super tare, am avut si o intalnire ad hoc surpriza cu o parte din DTS Flow unde Lolo a venit cu orezul si am mai fost o data felicitati si orezati si imbratisati si urati si… am tabarat pe bautura!

Per total, o zi usor obositoare, dar o zi minunata din punctul meu de vedere: s-a zis DA, ne-am distrat, am mancat bine, am facut poze…. si m-am casatorit, ba! Parca tot nu-mi vine sa cred! Probabil ca dupa Bucuresti cu cununia religioasa si petrecerea cea mare ma voi simti si eu altfel. Desi si acum este foarte bine!

PS: Inca nu am vazut nicio poza, cum am una, cum o arunc aici. Pana atunci, ne multumim cu kitchuri :P