Category — De jurnal

Prima zi de primavara in Severin s-a petrecut azi dimineata, pe neanuntate. La locul faptei se afla si subsemnatul, undeva pe la orele 8, relativ recent trezit din somn si deja obosit. Am iesit afara din casa, am iesit in curte. Si am respirat. Inspiram, expiram, trageam cu putere aer in piept – aerul acela care nu-ti lipeste narile, nu te ineaca, nu-ti contracta plamanii. Aerul acela pe care il uitasem.

M-am simtit boem de-a dreptul. Stateam in curte, singur: inspira, expira; inspira, expira… o placere, o minune, ceva atat de neinsemnat, ceva atat de marunt, parte din viata noastra de zi cu zi. Si totusi minunat.

Ma aflu intr-un proces de revenire la viata. Incerc sa refac, pe cat se poate, ce am distrus in anii mei de “rebeliune”. Si descopar lucruri noi. Lucruri marunte, dar atat de placute, de-a dreptul minunate. O gura de aer… aer rece, proaspat, incredibil. Lucruri marunte pe care am uitat sa le apreciem…

Azi dimineata m-am trezit de la 6:30 sa vand cafea, lasand restul familiei sa se bucure de o binemeritata pauza. Plictiseala mare, duminica fiind, asa ca stateam si priveam pe geam orasul adormit. Nu se intampla nimic…

Pana la un moment dat cand, de nicaieri, apare o dubita a jandarmeriei, parcheaza in fata celor care vand flori (abia ajunsi si ei la munca), si coboara vreo 7-8 uriasi din masina. Un ranjet urias si galben aparuse pe fata mea – fiind curios nevoie mare sa vad pe cine babardesc jandarmii. A devenit si mai mare ranjetul cand, dupa vreo 5 minute ascunsi in spatele dubitei, au aparut fiecare cu cate un buchet de flori in mana…
[Read more →]

Stupid, primul lucru care imi trece prin minte este “am Bonsaiul meu, sunt pionier”. Nu stiu de ce, dar ideea e aceeasi: AM BONSAI!

Se pare ca am fost cuminte rau anu’ asta si am primit cadoul de Valentines Day ceva mai repede (evident, era si destul de greu de ascuns). Dar nu mai conteaza: am Bonsai, ceva ce mi-am dorit cu ardoare de cand am vazut, cu secole in urma, Karate Kid. Iar acum am bonsaiul meu, numai al meu, my preciousssssssss!
[Read more →]

Duminica, 17 ianuarie 2010. Ora 12 fix, glumeam cu mama. Totul se desfasurase normal – urma sa mancam, urma apoi sa-mi pierd timpul la calculator, poate sa privesc un film. O duminica obisnuita, ca oricare alta.

Acum facem o mica paranteza, un fel de loop temporal, sa scriu cateva cuvinte despre bunica mea. Fosta profesoara de istorie in Traian, o persoana cu o minte brici la cei 82 de ani – stie tot ce se intampla in politica asta mizera romaneasca (drept urmare ii uraste cu patima pe Boc si Basescu), stie tot ce se intampla in lumea “starurilor”, le stie dupa nume si figura si stie tot ce s-a intamplat in lumea asta de prin 20 incoace (poate chiar mai devreme). Tine contabilitatea micutei firme pe care si-a deschis-o, face calculele mai complicate pe hartie, pe cele mai simple in minte. V-am zis: o minte brici.

Duminica, 17 ianuarie 2010, la ora 12 fix nu se gandea la nimic altceva decat la mancarea pe care o pregatea. Probabil se gandea ca trebuie sa puna doar putina vegeta din borcanul acela de sus – se gandea la asta intinzand mana spre el.
[Read more →]

Momentele acelea in care ai motive sa te simti important (chiar daca nu esti), sunt tare placute. Astazi am retrait (ca sa nu fiu modest) un astfel de moment si mi-am dat seama ce cul este.

Povestea foarte scurta: primesc un telefon, scria acolo “Private number”, raspund olteneste, in forta: “ALO?” Dupa un scurt timp, aud o voce prietenoasa intreband: “Keilin Liusien”? Rotitele incep sa functioneze, imi dau seama cam despre ce e vorba, si o dau cu yes-ul tamp, la fel de oltenesc. Urmeaza discutia, iar la finalul ei m-am simtit bine. Important. Cu ego-ul gadilat, cu burta scaldata in raze de soare, cu boabele de strugur fiindu-mi servite direct in gura. Whatever.

Ideea era ca ma sunase un nenea de la o companie de publicitate la care tocmai mi-am inscris un site, sa imi spuna ca am fost acceptat si in 24 de ore o sa inceapa sa apara reclamele lor acolo. Nu e ceva complet iesit din comun, dar eu chiar m-am simtit important in secundele alea. Pentru ca m-a sunat nenea John Smith taman din Anglia, sa-mi spuna ca amaratul de eu e OK. Ca sa-l contactez oricand (mi-a lasat un nr de telefon intr-un mail, ca sunase cu Private number…). Ca sunt regele. Ca sunt cel mai tare. Keilin Liusien! Keilin Liusien! (sunt convins ca Ciabai pur si simplu nu i-a iesit :D)
[Read more →]

…criza nu se mai opreste, plugusoru’ nu porneste (ca n-are benzina), lumea se inveseleste si porneste sa ureste. Sau doar mahmureste, probabil, ca pretu’ alcoolului inca n-a fost majorat cu 775%.

In rest, e sarbatoare mare de an nou. Afara ploua cu galeata, tuna si fulgera – adica ceva extraordinar de palpitant, n-am mai trait niciodata asa revelion. La astea se adauga durerile din colon care incep sa-ti bata-n teava fix cand incepe sa-ti fie lumea mai draga, mai da un tunet de-ti zguduie casa, becurile palpaie, calculatorul bazaie, Alina se plange ca toata lumea suna acasa si liniile (daca mai exista asa ceva) sunt ocupate, si afara mai da o rafala si totul va fi bine la anul.

Cel putin eu asta sper, si asta va doresc si voua, cei doi care cititi aceste randuri: un an nou fericit si mai bun ca asta care a trecut. La multi ani!

(Si afara tuna, si niste puradei se-ncapataneaza sa se bata cu Dumnezeu, aprinzand cate o pocnitoare care suna a basina de om la 88 de ani in comparatie cu tunetul. Si tuna iar.)

Sa ne auzim cu bine!